Ion Iliescu a murit astăzi, 5 august, la spital. Starea de sănătate a fostului președinte al României se agravase, au anunțat de săptămâna trecută medicii de la Spitalul Clinic de Urgență „Prof. Dr. Agrippa Ionescu”, unde fostul președinte este internat de luni, 9 iunie. Raportul publicat miercuri arată că Iliescu, diagnosticat cu cancer la plămâni, se confruntă cu „dificultăți respiratorii importante ” și a fost supus unei proceduri chirurgicale.
Ion Iliescu (n. 3 martie 1930, Oltenița, Călărași, România) este un politician român, care a condus statul român în trei rânduri, ca președinte al CFSN între 22 decembrie 1989–1992, apoi ca președinte ales al României între anii 1992–1996 și 2000–2004. Între 1996–2000 și 2004–2008 a fost senator din partea PSD. A fost președinte de onoare al PSD.
Ion Iliescu a absolvit Liceul Spiru Haret din București în anul 1949, după care studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic București, iar apoi la Institutul Energetic al Universității din Moscova. În timpul șederii sale la Moscova a fost secretar al „Asociației studenților români”. Se credea că îl cunoștea pe Mihail Gorbaciov, cu toate că atât Ion Iliescu cât și Gorbaciov au negat în repetate rânduri acest lucru. Cu toate acestea, în 1990, în revista Paris Match s-a speculat că Nicolae Ceaușescu credea că ar fi existat o conexiune între cei doi, deoarece în timpul vizitei lui Gorbaciov în România din iulie 1989, Iliescu a fost trimis în afara Bucureștiului pentru a preveni orice contact între cei doi.
La 19 august 1956 a fost ales președinte al Comitetului de organizare a Asociațiilor Studențești, apoi al Consiliului (martie 1957). Ulterior a devenit șef de secție la CC al PCR (1965), prim-secretar al CC al UTC. La un moment dat a ocupat funcția de șef al Departamentului de propagandă al Comitetului Central al PCR. A servit mai târziu ca ministru pentru problemele legate de tineret între 1967 și 1971.
Cu toate acestea, în 1971, Ceaușescu, care se simțea amenințat de Iliescu (văzut de mulți ca moștenitorul lui Ceaușescu), l-a marginalizat pe acesta și l-a îndepărtat din funcțiile politice majore, fiindu-i atribuită funcția de vice-președinte al Consiliului Județean Timiș între 1971 și 1974, apoi cea de președinte al Consiliului Județean Iași (1974-1979). În 1979 a fost numit Președinte al Consiliului Național al Apelor, înlocuindu-l pe Florin Iorgulescu. Ion Iliescu este eliberat din funcția de membru al CC al PCR la 22 noiembrie 1984 și eliberat din funcția de Președinte al Consiliului Național al Apelor, fiind numit director al Editurii Tehnice, funcție pe care a ocupat-o până în decembrie 1989.
În timpul revoluției din decembrie 1989, Iliescu și o parte a disidenților politici au constituit Frontul Salvării Naționale, care a preluat puterea cu sprijinul forțelor armate conduse de Gen. Stănculescu. Iliescu a fost recunoscut ca lider al FSN și , prin urmare, al autorității provizorii a statului până la alegerile din 1992. Calitatea de lider provizoriu a statului a fost recunoscută și de Consiliul Frontului Salvării Naționale care s-a constituit ulterior din membrii FSN și a partidelor noi create.
Un document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez confirmă că, la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu și Silviu Brucan au rugat Moscova- prin intermediul ambasadei- să trimită un ajutor militar „pentru că singuri nu se pot descurca”, potrivit formulării din document. Răspunsul URSS a fost că „sunt gata să trimită orice fel de ajutor cu excepția intervenției trupelor”, se precizează în document. Solicitarea de către Iliescu a intervenției militare rusești este confirmată de mărturiile unor personaje-cheie ale Revoluției române. Este vorba de cele ale lui Dumitru Mazilu, fost prim-vicepreședinte al Consiliului FSN, ale generalului Ion Hortopan, fost comandant al Infanteriei și Tancurilor (decedat în 2000), ale viceamiralului (în rezervă) Ștefan Dinu, care în decembrie 1989 era șef al Direcției de Informații a Armatei (DIA) și ale lui Ștefan Gușă Șef al Marelui Stat Major General în decembrie 1989, care s-a opus fățiș și vehement acestei inițiative. Conform declarațiilor lui Hortopan în fața Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din decembrie 1989 , acesta a fost de față când Iliescu a dat acel telefon.
La sfârșitul anului 1989, Frontul Salvării Naționale a preluat puterea și a constituit un guvern provizoriu, în frunte cu Petre Roman, și l-a numit pe Ion Iliescu președinte-interimar al României, ei urmând să preia autoritatea executivă până la următoarele alegeri.
În ianuarie 1990, FSN, inițial, la nivel declarativ, organizat ca organism provizoriu al exercitării puterii, a hotărât să se transforme în partid politic. Întrucât acesta era format în principal din al doilea eșalon al fostului PCR, au izbucnit proteste anti-FSN, aprobate de partidele politice de opoziție Partidul Național Liberal (PNL), Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD) și Partidul Social-Democrat Român (PSDR). În replică, Iliescu a lansat o chemare către „clasele muncitoare” să sprijine FSN împotriva „forțelor fasciste, care încearcă să destabilizeze țara”. Acest îndemn a dus la declanșarea Primei Mineriade, atunci când minerii din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma, au sosit în București și au reprimat demonstrațiile opoziției democratice.
Cu toate acestea, liderii FSN au acceptat să împartă puterea cu partidele de opoziție până la alegeri. Astfel, la 13 februarie 1990, Iliescu este ales Președinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, un organism creat pentru a prelua puterile prezidențiale în stat și în care au fost incluși reprezentanți ai tuturor partidelor politice apărute după Revoluție (dar în care FSN rămânea însă majoritar), preluând de facto interimatul la Președinția României.
În această perioadă, noile autorități s-au confruntat cu tensiunile interetnice din Târgu Mureș. Iliescu și FSN-ul au abordat conflictul într-o manieră populistă.
În iunie 2009 Ion Iliescu a fost scos de sub urmărire penală în dosarul „Mineriada 13-15 iunie 1990”, în care era acuzat de genocid, complicitate la tortură, propagandă pentru război, tratamente neomenoase, distrugere, favorizarea infractorului și complicitate la rele tratamente. În octombrie 2015 presa a anunțat că a fost pus sub urmărire penală în același dosar, pentru infracțiuni contra umanității. Pe 13 iunie 2017 a fost trimis în judecată alături de Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Miron Cozma și alții, pentru infracțiuni contra umanității. Procesul a fost suspendat pe durata stării de urgență declarate ca urmare a pandemiei COVID-19. În data de 10 decembrie 2020 instanța a decis retrimiterea dosarului la Parchet, pentru refacerea rechizitoriului.
În data de 9 aprilie 2019 a fost trimis în judecată alături de Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus pentru crime împotriva umanității, în Dosarul Revoluției. În data de 24 februarie 2023 Înalta Curte de Casație și Justiție și-a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. Curtea de Apel București a constatat în data de 25 octombrie 2023 legalitatea sesizării instanței precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală. În data de 14 iunie 2024 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestațiile formulate de inculpați.
