În România, banii nu dispar. Ei circulă. Ca într-un ecosistem perfect echilibrat: de sus în jos, din birou în birou, până ajung în habitatul lor natural — cutia de pantofi.
Cazul recent nu e o excepție, e doar momentul în care cineva a ridicat capacul prea devreme. În rest, mecanismul funcționează fin: ordinele se dau „strategic”, liniștea se păstrează „instituțional”, iar cutiile se umplu… „operațional”.
Iar deasupra tuturor, liniștea politică. O liniște atât de bine organizată încât ai putea jura că face parte din organigramă. Pentru că în România nu există doar subordonați — există și responsabilitate… distribuită artistic, astfel încât să nu se oprească nicăieri.
Când mai apare câte o cutie, toată lumea e surprinsă:
„Nu știam.”
„Nu ține de noi.”
„Vom verifica.”
Desigur, verificarea e un proces complex. Durează. Mai ales când trebuie să verifici dacă nu cumva cutiile sunt, de fapt, doar… metaforice.
În tot acest timp, cetățeanul vede tabloul complet: un șef cu jumătate de milion în cutii și un sistem care reacționează ca și cum ar fi descoperit roata. Sau, mai corect, capacul.
Și undeva, în fundal, decidenții politici vorbesc despre reforme, control și responsabilitate. Termeni mari, care însă nu prea încap în cutii de pantofi. Acolo intră doar lucruri mai… compacte.
Morala? În România, nu există „șocuri” — doar momente în care devine vizibil ceea ce, de fapt, funcționează de mult. Iar când lanțul e bine uns, singura problemă e când se împiedică cineva de… cutie.
P.S.: Acest text este un pamflet! Orice legătură cu șeful ARR este cu totul întâmplătoare, că nu ne tragem de șireturi!!!
