Maria este o femeie mai degrabă micuţă de statură, căreia dragostea pentru oameni i-a condus paşii către o carieră profesională unde emoţiile trebuie ţinute în frâu şi care a făcut-o martora celor mai importante momente din viaţă: naşterea şi moartea.
Maria Ivanov este de 15 ani coordonatorul SMURD Prahova. De mică şi-a dorit să îşi ajute semenii. Aşa a ajuns să facă şcoala de asistenţi medicali la Fundeni, scrie Agerpres.„Fiecare ne pregătim în viaţă să facem câte ceva şi să facem bine. Eu m-am pregătit să ajut oameni. Mi-am început pregătirea pentru a deveni asistent medical la Fundeni, în Bucureşti. Între timp, mi-am întemeiat o familie şi soarta m-a adus în Prahova, unde a trebuit să îmi exercit profesia, astfel că mi-am început cariera la o grădiniţă cu program prelungit în postul de asistent medical. Conjunctura a făcut ca o colegă asistent să iasă la pensie, iar eu să-i ocup locul. Aşa am fost mutată în interes de serviciu la maternitate, la secţia nou născuţi a spitalului din Mizil”, a precizat, pentru Agerpres, Maria Ivanov.
Aici a văzut cum începe viaţa, ce cocktail de emoţii îţi oferă un asemenea moment. „Am fost nevoită să fac nişte lucruri frumoase pe care credeam că nu o să le fac niciodată. Am văzut cum începe o viaţă, ce sacrificii, ce bucurii, ce cocktail de sentimente şi emoţii îţi poate produce, fapt care m-a determinat să mă pregătesc continuu, să iubesc viaţa şi mai mult”, explică ea.
Destinul a dus-o înapoi la Bucureşti când soţul ei a fost mutat în Capitală în interes de serviciu şi, în această perioadă, Maria a aflat că au fost scoase la concurs posturi „la pompieri”. A aplicat pentru un post, gândindu-se că astfel va scăpa de emoţiile intense pentru că, îşi spunea ea atunci, pompierul nu are nicio legătură cu actul medical.
„Surpriză! La pompieri emoţia este chiar adrenalină pură!”, a exclamat râzând, parcă, de naivitatea gândului său atunci.
Când a revenit în Prahova, Maria Ivanov a fost inspector la Prevenire timp de patru ani, iar din 2010 a preluat coordonarea SMURD Prahova.
„În mintea mea, am zis că nu mai lucrez cu sângele, adică, efectiv, că mă voi întoarce la pompieri şi voi fi un salvator sau voi face cu totul altceva, numai să nu mai am contact atât de mult cu sângele. Viaţa mi-a demonstrat altceva şi am fost fix cu mâinile aşa, până la coate, metaforic vorbind. Am ajuns direct în apele adânci, pentru că SMURD, de fapt, înseamnă Serviciu Mobil de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare. Şi a fost iarăşi o combinaţie foarte frumoasă între birou, documente şi intervenţie, pentru că totul este legat. Şi atunci a trebuit să de la teorie până la practică absolut tot. Este adevărat că m-a ajutat foarte mult pregătirea mea anterioară, experienţele anterioare, dar viaţa ne surprinde în fiecare zi”, povesteşte Maria.
A ales să fie zilnic în luptă cu hazardul, cu neprevăzutul pentru că îşi doreşte să salveze vieţi, iar acum, după atâţia ani, spune că fără adrenalină nu ar fi ea însăşi.
„Am iubit mereu oamenii şi am ales din dragoste pentru oameni şi pentru viaţă. Avem o singură viaţă pe care o putem pierde într-o singură clipă. Atât ne trebuie, o clipă. Şi noi nu preţuim treaba asta. Chiar şi protocolul zice că creierul nostru nu poate sta fără oxigen decât 5 minute. Deci nu realizăm că viaţa noastră este legată de 5 minute de aur!”, spune coordonatoarea SMURD Prahova.Fiecare experienţă, fiecare intervenţie la care a participat a fost diferită. Chiar dacă unele se pot asemăna până la un punct, la final fiecare este unică şi te marchează în propriul ei fel prin intensitatea ei, prin ceea ce te învaţă. Fiecare dintre ele îşi pune pecetea asupra salvatorului care, la sfârşit de zi, iese din tură altfel de cum a intrat, mereu şi mereu.
„Intervenţiile la care am participat până acum nu s-au asemănat niciodată. Până la un punct, pot să zic că au fost în acelaşi loc, că au fost aproximativ la o anumită oră, că au fost situaţii aproximativ similare, dar nu au fost niciodată la fel. Întotdeauna a fost altceva. (…) Acum, dacă fac o retrospectivă, am ce să vă povestesc şi e frumos, dar trăirile au o intensitate deosebită care inevitabil te marchează. (…) Cred că a devenit deja şi o rutină hazardul ăsta. Pentru că dacă n-aş avea adrenalină, aş considera că nu sunt eu”, afirmă Maria Ivanov.
Reuşesc salvatorii să se detaşeze de ceea ce văd, de ceea ce trăiesc? De tragediile care de multe ori le trec prin faţa ochilor? Reuşesc să uite trupuri sfârtecate precum acela care de 25 de ani este întipărit în mintea Mariei, imagini care depăşesc cu mult filmele de groază? La suprafaţă, da.
„La Târgu Mureş, când am fost la pregătirea mea de formator, a trebuit să ne ducem cu echipa să constate decesul unui tânăr 22 de ani la o staţie de balotat peturi. Cred că a vrut să cureţe ceva, când a fost agăţat, potrivit martorilor, şi prins în procesul acelei maşinării. (…) Eu nu am mai văzut aşa ceva. Impactul emoţional şi vizual au fost impresionante. La început mă afectau foarte mult situaţiile întâlnite, mă consumam şi încercam să găsesc soluţii. Făcând treaba asta de-a lungul timpului, având soluţii, ai acea relaxare, acea fermitate în acţiune. Viaţa mi-a demonstrat că şi în timpul liber este imposibil să nu te întâlneşti cu situaţii diverse şi nu poţi rămâne indiferent. Acasă sunt omul casei, pentru că asta îmi propun, dar spiritul civic nu mă lasă să rămân indiferentă. Când ştiu că o viaţă ar depinde de atitudinea mea, n-aş putea rămâne indiferentă. Pentru că, ştiţi, ne-am pregătit să salvăm oamenii. Eu asta m-am pregătit să fac. Şi atunci nu am cum să rămân indiferentă. Adică deja chiar nu mai am cum să mă detaşez complet. Deja e un mod de viaţă”, explică interlocutoarea.
Maria spune că duşmanul principal al oamenilor aflaţi în situaţii limită este atacul de panică, secondat de grabă care, în acest context, în momente nepotrivite, poate să însemne moarte.
„Duşmanul nostru numărul 1 este atacul de panică. E ceva fiziologic şi atunci apare un blank. Mă înţelegeţi? Asta în timp se cultivă. (…) Dacă te stăpâneşti, dai linişte şi pacientului. Dacă te vede pe tine agitat, te vede aşa, normal că spune ‘mă, ce-i cu ăsta’? Este iarăşi foarte adevărat că avem pacienţi care chiar n-au nimic, dar au un atac de panică teribil. Avem şi persoane la polul opus. Am avut amputare la mână. O femeie tăia lemne cu drujba, i-a sărit drujba şi ultimele două degete le-a amputat. A avut asemenea tărie că-şi ţinea degetele atunci când am ajuns noi. Dar am păţit cu un domn care a sunat la 112 că s-a tăiat în borcanul cu murături. Am întrebat cât de tare curge sângele, dacă se văd tendoanele, am urmat protocolul. Întreb: e adâncă rana? Adâncă, zice el. Curge sânge rău? Nu, cred că s-a oprit. Domnule, zic, dar cât are borcanul? Aaaa, avea 800 de grame, zice el. Deci, omul avea atac de panică. Regula ce zice? Dacă pacientul strigă tare, el e bine. Serios vorbesc. E o problemă când pacientul tace”, povesteşte Maria Ivanov.
Ea reaminteşte că apelurile la 112 trebuie făcute în caz de urgenţă acută pentru că altfel se pierde timp preţios care poate însemna pierderea unei vieţi aflată în reală primejdie.
” ‘Să trăiţi’ este cea mai frumoasă urare pentru un militar care este permanent în luptă cu hazardul! Cred că dacă ar fi să o iau de la capăt, aş face-o fără regrete şi la fel pentru că (…) dacă am participat şi la început, cum începe o viaţă, am participat şi la sfârşitul unei vieţi. Sunt tot la fel de mari sacrificiile, credeţi-mă. Atâta doar că pe prima o primim cu bucurie, cu toate că şi acolo e o suferinţă – copilul plânge şi cere ceva, deci nu este mulţumit că primeşte frig, a ieşit de la căldură, de la bine. E un plânset şi acolo. În cealaltă parte, e mai dureros pentru că sunt persoane dragi. (…) Sunt şi cazuri când unii supravieţuiesc şi se nasc a doua oară”, arată Maria.Munca sa a fost răsplătită până acum cu Medalia „Meritul Sanitar”, conferită prin decret prezidenţial în 2021, şi două avansări pentru salvarea de vieţi în timpul liber şi în timpul serviciului.
