”Perestroika”și „glasnost” sunt cuvintele care l-au definit pe ultimul lider al URSS, Mihail Sergheevici Gorbaciov. Cel care a reușit să ”distrugă” comunismul în Europa de Est, care a adus democrația și a dus la dispariția URSS, Mihail Gorbaciov a decedat după o lungă suferință la aproape 92 de ani la Moscova.
Cel care va rămâne cunoscut ca deschizătorul democrației în Europa de Est, care, la noi, în România, rămâne mai cunoscut după o celebră frază- care de fapt nu a existat- spusă lui Ceaușescu la vizita din 1987: ”Unde e Iliescu?”, care a fost considerat- total greșit- fost coleg de facultate cu Ion Iliescu, Mihail Gorbaciov a avut o viață tumultoasă.
Născut pe 2 martie 1931, fostul ultim lider comunist rus, s-a născut într-o familie țărănească în satul Privolnoe de lângă Stavropol, ca fiu al lui Serghei și al Maria. A avut o copilărie grea în timpurile în care în fruntea țării s-a aflat Stalin. Bunicii săi fuseseră deportați pentru vina de a fi fost culaci. În timpul celui de-al doilea război mondial, a trăit vremurile grele ale ocupației germane, după ce, pe 2 august 1942, armatele naziste au cucerit Stavropolul. Deși germanii au fost alungați în februarie 1943, ocupația a înăsprit viața comunității rurale în care trăia tânărul Gorbaciov și i-a lăsat acestuia amintiri de neșters. Din 1946 până în 1950, Gorbaciov a lucrat ca ajutor de mecanizator în diferite ferme agricole din regiune sa.
În ciuda originii modeste și a greutăților din tinerețe, Gorbaciov a fost un elev fruntaș în timpul școlii, arătând un interes special pentru istorie și matematică. După absolvirea cursurilor școlii din sat, Gorbaciov și-a ajutat tatăl la strângerea recoltei din acel an, o recoltă record pentru colhoz. Pentru munca depusă, a fost recompensat cu Ordinul Steagul Roșu pentru Muncă la vârsta de numai 16 ani, un lucru destul de neobișnuit pentru cineva așa de tânăr. Tocmai acest ordin i-a deschis calea către admiterea la cursurile Universității din Moscova (1950). Gorbaciov nu avea intenția să înceapă o carieră juridică, specializarea aceasta nefiind decât o treaptă necesară pentru a accede la funcții importante în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. A devenit membru-candidat al Partidului în același an.
În perioada în care a locuit în Moscova a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Raisa Maximovna Titarenko. Cei doi s-au căsătorit pe 25 septembrie 1953, după care cuplul s-a mutat în regiunea Stavropol din sudul Rusiei. După ce a absolvit cursurile universitare, Gorbaciov a intrat în munca de partid. După absolvire, a lucrat o scurtă perioadă de timp în procuratură, după care s-a transferat în Komsomol. A fost prim secretar al organizației orășenești Stavropol din septembrie 1956, după care a fost mutat la comitetul regional al Komsomolului, unde a lucrat ca adjunct al primului secretar din aprilie 1958 și ca prim-secretar din martie 1961. Pe 6 ianuarie 1957 avea să se nască primul copil al cuplului, Irina. A fost delegat la Congresul al XXII-lea al Partidului Comunist din octombrie 1961, în timpul căruia Nikita Hrușciov a anunțat planul său de propulsare a țării în comunism într-o perioadă de 20 de ani și de depășire din punct de vedere economic a Statelor Unite. Gorbaciov a fost promovat în funcția de șef al departamentului agricol din kraina Stavropol în 1963. În 1966, la vârsta de 35 de ani, el a absolvit și cursurile la forma de învățământ fără frecvență a Institutului agricol, cu specializarea agronom-economist. Cariera sa a avut o evoluție ascendentă. În 1970 a fost numit prim-secretar al krainei Stavropol, devenind unul dintre cei mai tineri șefi regionali de partid din URSS. În această perioadă el a contribuit la reorganizarea fermelor colective, îmbunătățirea vieții lucrătorilor agricoli, mărirea loturilor individuale în folosință și a permis țăranilor o mai mare libertate în planificarea activităților. Datorită eficienței arătate în muncă, el a fost promovat ca membru CC al PC al URSS în mai 1971. În 1972 a condus o delegație sovietică în vizită în Belgia, iar numai doi ani mai târziu era deputat în Sovietul Suprem și președinte al „Comitetului pentru problemele tineretului”. A devenit membru al „Secretariatului pentru agricultură a CC al PCUS” în 1978, înlocuindu-l pe sprijinitorul său, Fiodor Kulakov, decedat în urma unui infarct. În 1979, Gorbaciov a fost promovat în Politburo, (mai întâi ca membru supleant, devenind membru plin un an mai târziu). Aici a devenit protejatul lui Iuri Andropov, șeful KGB-ului, originar și el din Stavropol. În timpul scurt în care protectorul său a fost la cârma Uniunii Sovietice, Gorbaciov a fost promovat în funcția de secretar al partidului pentru problemele de cadre. Colaborând cu Andropov, Gorbaciov a schimbat peste 20% din membrii eșaloanelor superioare de conducere la nivel ministerial și regional. În această perioadă au ajuns în importante funcții de conducere Grigori Romanov, Nicolai Rîjkov și Egor Ligaciov, ultimii doi fiind mai târziu printre cei mai apropiați colaboratori ai lui Gorbaciov. A fost de asemenea un apropiat al lui Constantin Cernenko, succesorul lui Andropov, lucrând ca secretar adjunct. Pozițiile pe care le-a ocupat în organele superioare de conducere ale partidului i-au creat lui Gorbaciov noi posibilități de călătorie în străinătate. Aceste călătorii aveau să-i schimbe în mod profund viziunile politice și sociale ale viitorului lider al URSS-ului.
După moartea lui Constantin Cerneko, Mihail Gorbaciov, atunci în vârstă de 54 de ani, a fost ales Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pe 11 martie 1985. El a devenit primul lider al partidului născut după victoria revoluției bolșevice. Fiind conducătorul partidului și conducătorul de facto al țării, Gorbaciov a încercat să reformeze partidul osificat și economia aflată în recesiune prin introducerea glasnostului („transparenței”), perestroicăi („reconstrucției”) și uskorenie („accelerării” dezvoltării economice), politici lansate oficial la cel de-al XXVII-lea Congres al Partidului Comunist din februarie 1986.
Plenara CC al PC al URSS din ianuarie 1987 este considerată ca fiind începutul maturității procesului de reforme al lui Gorbaciov, acela fiind momentul în care s-au propus alegerile cu mai mulți candidați, numirea a nemembrilor de partid în funcții guvernamentale și adâncirea reformei economice prin dezvoltarea sistemului cooperatist în economie. În acest an, luna mai se va dovedi o lună a crizelor de tot felul. Într-un incident incredibil, tânărul german Mathias Rust a reușit să aterizeze cu un avion ușor lângă Piața Roșie din Moscova, fără a fi detectat de apărarea antiaeriană. A fost o lovitură dură dată armatei, iar Gorbaciov a trecut la schimbări masive de personal, începând cu cele mai înalte eșaloane de comandă. Dmitri Iazov a fost numit ministru al apărării. Reformele economice au ocupat tot restul anului 1987, iar o nouă lege care dădea mult mai multă independență întreprinderilor a fost votată în iunie. Gorbaciov a publicat în noiembrie cartea Perestroika: nouă gândire pentru țara noastră și pentru lume, în care își prezenta pe larg ideile de reformă. În același timp, relațiile încordate dintre Gorbaciov și Boris Elțin au atins noi culmi. După ce Elțin l-a criticat pe Gorbaciov la plenara partidului din octombrie, primul a fost înlocuit din funcția de prim-secretar de partid al Moscovei. Influența lui Elțin a scăzut numai temporar.
1988 a fost anul în care Gorbaciov avea să introducă glasnostul, prin care erau acordate noi libertăți cetățenilor sovietici, printre care o mai mare libertate a cuvântului. Acest fapt a fost o schimbare radicală, de timp ce cenzura guvernamentală fusese până atunci o caracteristică principală a sistemului sovietic. Controlul asupra presei a scăzut, iar mii de prizonieri politici și dizidenți au fost eliberați. Scopul lui Gorbaciov a fost ca, prin promovarea glasnostului, să exercite presiuni asupra conservatorilor din CC al PCUS, care se opuneau activ reformelor politice și economice. De asemenea, Gorbaciov spera ca masele largi ale populației sovietice să participe la dezbaterile publice pe tema reformelor și să sprijine inițiativele novatoare.
Alegerile pentru Congresul Sovietelor au fost ținute în toate republicile unionale în martie și aprilie 1989.
Anul 1989 a fost unul al problemele naționaliste în URSS și al prăbușirii regimurilor comuniste în blocul răsăritean. În ciuda faptului că se ajunsese la un nivel al destinderii internaționale nemaiîntâlnite până atunci, (Uniunea Sovietică se retrăsese din Afganistan în ianuarie, iar discuțiile dintre Gorbaciov și George H. W. Bush continuau), stadiul reformelor interne era prea puțin schimbat, datorită divergențelor în creștere dintre reformiști, care criticau ritmul scăzut al reformelor, și conservatori, care criticau proporțiile acestora. Gorbaciov încerca să găsească poziția de mijloc între cele două tabere, nereușind decât să se aleagă cu și mai multe critici din ambele părți. Din acest moment, evoluția faptelor s-a îndepărtat de pe făgașul reformelor de orice fel și s-a îndreptat către o evoluție de nestăpânit a problemelor naționale, ceea ce va duce la dezintegrarea Uniunii Sovietice.
Anul 1990 a debuta în ianuarie cu noi mișcări naționaliste. Azerii s-au răsculat, fiind nevoie de intervenția trupelor pentru restabilirea ordinii, moldovenii protestau în favoarea unirii cu România, iar demonstrațiile lituanienilor nu au încetat. În aceeași lună, parlamentul armenesc a votat în favoarea unei hotărâri care stabilea dreptul său de veto în cazul legilor unionale care priveau și mica republică sovietică. A început un război al legilor între republici și administrația centrală sovietică.
Pe 15 martie, Gorbaciov a fost ales ca primul și singurul președinte al Uniunii Sovietice de Sovietul Suprem, la rândul lui alegându-și un consiliu prezidențial format din 15 politicieni. El încerca astfel să-și creeze propria lui bază politică, separată de cea a conservatorilor comuniști sau a reformatorilor radicali. Noul executiv trebuia să ghideze țara prin hățișurile reformelor economice, pentru aceasta Sovietul Suprem oferindu-i lui Gorbaciov noi puteri în februarie, spre nemulțumirea reformatorilor. În ciuda aparentei creșteri a puterii personale, Gorbaciov nu a fost capabil să oprească dezvoltarea mișcărilor naționaliste. În aprilie au fost date publicității noi adevăruri stânjenitoare pentru URSS, când, după decenii de negare violentă a adevărurilor istorice, guvernul a admis că NKVD-ul se face vinovat de josnicul masacru al ofițerilor polonezi de la Katyn din timpul celui de-al doilea război mondial. Până atunci, sovieticii declarau că vina aparține exclusiv naziștilor. În ceea ce privește concurența dintre Gorbaciov și Elțin, cel de-al doilea a cucerit o poziție și mai bună, fiind ales în mai Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSFS Ruse, ceea ce l-a făcut conducătorul de drept al RSFS Ruse. Parlamentul Rusiei a înmulțit problemele lui Gorbaciov, atunci când a proclamat întâietatea legilor rusești asupra celor unionale în iunie. Poziția lui Gorbaciov era în continuă schimbare. La Congresul al XXVIII-lea al Partidului Comunist din iulie, Gorbaciov a fost reales secretar general, dar poziția lui era acum complet independetă de guvernul sovietic, iar Politburo nu mai avea nici un rol în conducere țării. Gorbaciov a redus în continuare puterea partidului în aceeași lună, atunci când a dat un decret care abolea controlul partidului în mass-media. În același timp, Gorbaciov încerca să consolideze poziția președintelui, Sovietul Suprem oferindu-i puteri speciale pentru guvernarea prin decrete, necesare pentru inițierea planurilor economice pentru trecerea la economia de piață. În timp ce Sovietul Suprem nu a reușit să cadă de acord asupra programului de urmat, Gorbaciov presa pentru reforme politice – un nou guvern central sovietic și un Soviet al federație format din deputați din cele 15 republici. Propunerile lui au fost votate în noiembrie. În decembrie, Gorbaciov a primit noi puteri executive din partea Sovietului Suprem, cu argumentul că această mișcare era necesară pentru a contracara „forțele întunecate ale naționalismului”. Toate aceste mișcări au dus la demisia lui Eduard Șevardnadze, care considera că fostul său aliat se îndreaptă către o poziție dictatorială. Demisia lui
Conservatorii din conducerea sovietică, autointitulându-se „Comitetul de Stat de Urgență”, au declanșat o lovitură de stat pentru a-l îndepărta pe Gorbaciov din fruntea statului și pentru a împiedica semnarea noului tratat unional. Președintele Uniunii Sovietice a fost ținut sub arest la domiciliu în Crimeea între 19 -21 august 1991. După ce a fost eliberat, la reîntoarcerea la Moscova, Gorbaciov și-a dat seama că nu mai controla Uniunea sau Rusia și că era singur în față tot mai puternicului Elțin, tocmai cel care, prin hotărârea sa, ajutase la înfrângerea puciului. Gorbaciov a fost nevoit să elibereze din funcție pe cei mai mulți membri ai Politburoului, unii dintre demiși fiind arestați. Printre cei arestați s-au numărat cei din „Banda celor opt” care conduseseră lovitura de stat, printre ei fiind: Vladimir Kriuchkov, Dmitri Iazov și Ghennadi Ianaev. Boris Pugo și Serghei Ahromeev s-au sinucis. În mod paradoxal, cei mai mulți dintre puciști erau indivizi promovați de Gorbaciov în funcții de conducere.
Între ultimele zile ale tentativei de lovitură de stat și 22 septembrie, Estonia, Letonia, Ucraina, Belarus, Moldova, Kirghizia, Uzbekistan, Tadjikistan și Armenia și-au proclamat independența. În același timp, Boris Elțin a ordonat Partidului Comunist al Uniunii Sovietice să-și suspende activitatea pe teritoriul Federației Ruse și a hotărât închiderea clădirii Comitetului Central. În mod simbolic, pe clădirea Kremlinului, a fost arborat steagul Rusiei, alături de cel al Uniunii Sovietice. Gorbaciov a demisionat din funcția de Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pe 24 august și a sfătuit membrii CC al PCUS să procedeze la autodizolvarea organului de conducere comunist. Gorbaciov mai spera încă să salveze Uniunea, dar, pe 5 septembrie, Sovietul Suprem s-a autodizolvat. Deși Gorbaciov și reprezentanții a 8 republici (fără Azerbaidjan, Georgia, Moldova, Ucraina și statele baltice) au semnat pe 18 octombrie un acord pentru înființarea unei comunități economice, evenimentele care au urmat au distrus orice șansă ca aceasta să devină realitate. Lovitura finală dată visurilor lui Gorbaciov a fost rezultatul referendumului din Ucraina, ținut pe 1 decembrie, în care majoritatea populației s-a pronunțat în favoarea independenței. Președinții Rusiei, Belarusului și Ucrainei s-au întâlnit în pădurea Belovej de lângă Minsk pe 8 decembrie 1991,au semnat acordul de înființare a Comunității Statelor Independente și au proclamat încetarea existenței URSS-ului. Gorbaciov a fost pus în fața unui fapt împlinit și a fost nevoit să accepte dizolvarea Uniunii Sovietice. Gorbaciov a demisionat de Crăciun din funcția de președinte, URSS-ul încetând să existe în mod oficial pe 1 ianuarie 1992.
